Marian Oprea

Un pic cam fără cuvinte… Oricum, fără nicio altă conotaţie rasială sau mai ştiu eu de care…

Pe 22 ianuarie, la Turda, a avut loc un concert de muzică folk susţinut în sala Teatrului Municipal Turda. Ca să încânte publicul, au venit Adrian Sărmăşan (acompaniat de Laszlo Kovacs), Doru Stănculescu (acompaniat de Sorin Minghiat) şi Mircea Baniciu (acompaniat de Sorin Voinea). A scrie mai mult, e inutil. Mai jos aveţi secvenţe din concert:

Mircea Baniciu şi Sorin Voinea:

Doru Stănculescu şi Sorin Minghiat:

Adrian Sărmăşan şi Laszlo Kovacs:

…şi încă o piesă a lui Adrian Sărmăşan:

Mai demult, dar nu mai demult de săptămâna trecută, lucrurile păreau ceva mai altfel în ceea ce priveşte covorul de nea, care, de data aceea, lipsea cam cu desăvârşire; cel puţin prin zona noastră. Şi pe când nu era nea, pe când – de-acum – fostul restaurant Baril îşi vedea sfârşitul oglindit în lama buldozerelor, sub neaua care ar fi putut să fie era cam ceea ce este şi acum, doar că nu se prea vede: pământ. Dar nu numai. Dar mai ce?



Păi mai era şi o campanie de colectare pe unde se nimerea a pet-urilor. Numai că nu orice pet-uri, ci cele de băuturi cu un gram de alcool în sânge. Aşa că, privind la imensa groapă de gunoi ce devenise malul Arieşului (sau invers?), văzând cum stăteau, ele, pet-urile, aşa, ce ne vine în minte? Normal că un gând ecologic, ceva, ca să fim în trend: oare cine ar fi putut să le arunce aşa, cu nepăsare? Şi atunci revelaţia s-a produs: ei. Bine, bine – veţi spune – dar cine sunt ei? Păi ei sunt! Adică alcoolicii anonimi. De câte ori aţi auzit de alcoolicii anonimi şi nu ştiaţi cine sunt?! Ei bine, acuma ştiţi: ei. Adică nu-i ştiţi, că altfel n-ar mai fi anonimi. Dar ei sunt.
Deci nu era suficient că până mai deunăzi alcoolicii anonimi erau cei care se îmbătau ca porcul şi plecau fără să plătească, de nu-i mai găsea nimeni rămânând, astfel, anonimi, iată cum noţiunea s-a mai lărgit. Că veni vorba de noţiuni, nu o să amintim aici de gen proxim şi diferenţă specifică, pentru că ar fi prea anost, în comparaţie cu o fotografie-bonus, făcută mai anul trecut, prin toamnă.

Poza bonus:

P. S. Apropo de poza-bonus, sperăm că nu e cazul aici să să mai dăm un rând de discuţii gen drept la imagine, domeniu public sau altele similare, pentru că atunci domnul din imagine ar fi trebuit să doarmă acasă, nu să sforăie printre păpădii.

Sau măcar există cel puţin două minuni, de are am auzit, pe lumea maneliştilor. Dacă una e mai veche, pe nume Adi, una e mai nou, mai fragedă, mai mică, pe nume Babi. Da, da, Babi Minune. Şi, nu ştiu de ce, parcă simt aşa, pe la şale, cum vă închipuiţi că Babi Minune nu cântă rock progresiv, nu? Deci nu m-am înşelat.
Aşa că, până una alta, din ciclul „ce-am pierdut şi n-am avut”, vă prezentăm un concert pe care nu l-am văzut. Mai precis, pe o foaie, nu doar în frig ci şi în alb-negru, trona imaginea unui copil pe un copac, exact aşa cum se vede în imaginea de pe – aţi ghicit! – copac. Prima impresie a fost că ăla micu’ s-o fi pierdut şi a fost dat dispărut, de-aia-i apare chipul pe copac. Dar faptul că unii dintre noi mai poartă şi ochelari nu e el prost degeaba, motiv pentru care abia de mai aproape era evident că era vorba de un concert.
Ca să nu vă ţinem în suspans, precizăm că numitul Club Salina dădea concert la toată lumea. Iar vedeta concertului era vedetuţa ăsta mic de am crezut că s-a pierdut de părinţi prin vreun supermarket. Ce nu am înţeles, însă, a fost altceva. Pe „afiş” scria că respectivul club prezintă, sâmbătă, 23 ianuarie, începând cu orele 22 concert. Pân-aici, ok. Mai jos, însă, scria că acel concert începe la ora 23.40. Deci pe lângă că ăla mic nu s-a pierdut, măcar stă seara până târziu… Pardon… Adică pe lângă că una scrie mai sus, alta scrie mai jos.
Ce să mai înţelegem? Că începând de la ora 22 clubul tot prezintă la concertul ăla preţ de o oră şi 40 de minute până când concertul începe efectiv? Poate că nu. Dar mai ştii, că doar există minuni pe lume…

Dacă pentru unii luna ianuarie înseamnă luna în care s-a născut Eminescu, pentru alţii ea înseamnă luna în care s-a născut Ceauşescu. Mai sunt şi unii pentru care în ianuarie, pe 24, se sărbătoreşte Unirea Principatelor, de care s-ar fi ocupat domnul acela cu cioc, care nu găsea niciun neajuns în a-i prinde pe unii sau pe alţii cu ocaua mică. Doar că de-atunci lucrurile s-au mai schimbat. Şi ocalele. Şi cei puşi să-i prindă.
Cu toate acestea, însă, şi în ziua de azi sunt la modă unirile. De exemplu consilierii locali de la Câmpia Turzii s-au unit că să mai ţină o şedinţă de consiliu în care reprezentanţii maghiarilor să discute, uniţi cu restul consilierilor, pe tema respectării sau nu a hotărârii de consiliu privind inscripţionarea denumirii istorice maghiare a oraşului pe plăcuţele de demarcaţie administrativ-teritorială a acestuia. Pentru că nu a apucat să îşi spună ce îşi pregătise în cadrul aceleiaşi şedinţe de consiliu local, directorul Companiei de Apă Arieş s-a unit cu reprezentanţii presei locale organizându-se o conferinţă de presă în care lucrurile să nu rămână nespuse. Şi unirea de răspunsuri a venit ca o consecinţă a unirii de întrebări mai mult sau mai puţin puse. Emil Boc s-a unit cu Elena Udrea şi cu Tudor Ştefănie şi au tăiat panglici la mina de sare din Turda. Tot acolo s-au unit şi nişte cetăţeni care să vadă în ce s-au investit o groază de bani. Câţiva oameni s-au unit să îşi spună păsurile primului ministru sosit la Turda cu ocazia inaugurării salinei. Nişte cântăreţi de folk s-au unit între ei ca să ofere un spectacol gratis pentru o mână de oameni uniţi, în sală, în jurul ideii de a mai alunga monotonia şi de a se delecta cu o muzică mai bună spre deosebire de cei din ce în ce mai uniţi în promovarea subculturii. Nişte americani s-au unit cu nişte români ca să-i înveţe tot pe români cât de bine este să mănânci direct din grădină şi nu de la supermarket, unde doar chimicalele ce mai sunt unite şi oferite pe post de hrană unui popor unit în disperarea generală a nesiguranţei zilei de mâine. În partidul care a pierdut maiestuos alegerile, taberele s-au unit una împotriva celeilalte pentru a-şi arăta fiecare supremaţia în câştigarea celei mai importante funcţii în fruntea perdantului. Flacăra violet s-a unit cu televiziunile de ştiri ca să mai dea o tuşă de culoare portocaliului şi una de efervescenţă comentatorilor pe marginea subiectului. Norii s-au unit, au pus şi ei vapor de la vapor şi au mai stors un covor de zăpadă şi ger peste poporul îngheţat de uimire când vede cum oameni fără adăpost mor de frig pe străzi. Sindicatele s-au unit în speranţa de a mai ţine cu dinţii de banii muncitorilor, în timp ce pensionarii s-au unit cu sindicatele ca să îşi poată apăra drepturile pe care consideră că le au.
Când îţi uneşti gândurile şi te uiţi în jur vezi că este atâta unire în jurul nostru, al tuturor! Într-o ţară care parcă trăieşte sub zodia unirii, preşedintele unei asociaţii care promovează mâncarea tradiţională îşi exprimă nemulţumirea că acţiuni care vizează sănătatea populaţiei trebuie să fie finanţate de organizaţii din afara graniţelor ţării, un cetăţean din Câmpia Turzii vine în plenul şedinţei forului delberativ local şi le spune consilierilor că nu au căderea de a pune denumiri localităţii, politicienii se acuză unii pe alţii, iar o parte surprinzătoare a populaţiei acuză guvernul şi formaţiunea politcă de la putere pentru neajunsurile pe care le trăieşte.
Dar da, suntem o ţară unită; şi într-o ţară care trăieşte sub zoda unirii, sărbătorirea unirii poate deveni ceva atât de banal, încât parcă nici nu mai trebuie să aibă loc. Sau a avut? Sau ce-a avut loc?

(Publicat în Ziarul 21, nr. 4(297) din 25 ianuarie 2010)

Încă de la început ne cerem scuze celor care o să ne asculte… Stai, asta era dintr-o piesă! Reluăm: de la început ne cerem scuze că nu am avut bani încât să ne luăm un aparat foto cu teledon, ci doar un amărât de telefon cu aparat foto care se teme de lumina ne-lumină, cum e cea din Kaufland şi nu face faţă neoanelor. Oricum, menţionăm că ne-am străduit să focalizăm cu mâna, dacă altfel nu s-a putut.
Vă rugăm să nu ne întrebaţi la ce ne-au trebuit tampoane, că nu ne-au trebuit! Doar că am trecut prin zonă, cu plictiseala coadă după noi. Şi trecând, aşa, ce vedem? Adică exact ceea ce ar vedea orice bărbat cu gândul la tampoane: că bucăţile nu sunt întotdeauna exact ceea ce par a fi. Mai precis, că una scria pe eticheta de la raft şi alta pe produsul la care se referea eticheta (cumva ca în faza cu pixelul albastru: vai, dar nu e ceea ce vezi. Păi nici nu!!).
Dacă e să ne luăm după etichetă, preţul de 4,39 de lei se referă la absorbantele Everbel Sensitive care sunt câte 10 bucăţi în pachet (asta cu zece bucăţi îmi aminteşte de simpaticul care a câştigat 52 de miliarde la Bingo, că şi el, parcă tot zece bucăţi voia). Ei bine, produsul de pe raft cu numele de marcă Everbel, modelul Sensitive (pentru cititorii mai vechi e ca şi Dacia 1310 TX sau Dacia CN) conţine – „su’priză”!!! – doar opt bucăţi! Adică vine clientul (mai degrabă clienta, deşi nu ştii peste cine poate pica pocinogul), se uită la etichetă, vede 10 bucăţi la 4,39 lei şi, ca omul în criză, zice că e mai rentabil decât o altă variantă posibilă. Problema e abia după ce se prinde (se întâmplă, de obicei, după ce plăteşti) şi e taman în sacoşă, mai exact inscripţionată pe pachet: 8 bucăţi şi nu zece. Dar ce să mai faci? Ai plătit, gata!
Şi să-ţi mai vină ciclul?

Se spune că bradul de Crăciun reprezintă cumva simbolul sărbătorilor de iarnă. Iar sărbătorile de iarnă se cam termină pe data de 7 ianuarie. Cumva e şi perioada în care oameni despodobesc bradul de Crăciun şi, într-o efervescenţă specifică îl aruncă. La gunoi. Ca semn de preţuire.
Evident că un brad amenajat într-un oraş prin grija şi banii administraţiei publice locale (deci tot ai cetăţenilor) trebuie şi el despodobit şi luat din locul în care a fost amplasat. La Turda, bradul din faţa „Casei de Cultură în construcţie” a fost despodobit şi a fost luat din locul în care a fost amenajat. Pentru că bradul a fost cumva pus între dalele amenajate la un moment dat în zonă, se pare că cea mai simplă modalitate a fost folosirea drujbei, doborârea bradului şi, poate, cândva, scoaterea ciotului dintre dale.
Dincolo de indicaţiile preţioase date celor care treceau prin zonă, în scopul evitării posibilelor accidente, de către meseriaşii care doborau simbolul sărbătorilor la Turda, rămâne faptul concret: pentru că la doborârea simbolului sărbătorilor – marcându-se astfel, terminarea sărbătorilor – unealta din rolul principal a fost drujba, titlul de mai sus nici nu pare foarte departe de realitatea din ce în ce mai concretă a lumii în care din ce în ce mai puţini cred în Scufiţa Roşie… pardon… în Moş Crăciun.

Normal, nişte poze…

Şi un filmuleţ…

Dacă vreţi, chiar am putea răspunde împreună. Poate, în cazul în care doriţi, am putea-o face în baza anumitor repere cronologice pentru că aşa, sincer, ni se pare a fi cel mai simplu. Evident, nu ne vom referi la foarte multe momente, ci doar cele care sunt arhicunoscute şi – cel puţin unul – închipuite pentru ca, la urma urmei, a revenim în actualitate.
Cu siguranţă pe vremea când era mic, Băsescu avea pe cap păr. Abia mai apoi a ajuns să aibă chipiu. După mult timp, însă, Băsescu avea pe cap o flotă întreagă. Dar n-o mai are. Ba chiar, dacă bine ne amintim, a mai avut pe cap nişte demolări de chioşcuri din Bucureşti şi nişte maidanezi concitadini cu chioşcurile. În tot acest timp, însă Băsescu avea pe cap o şuviţă.
Abia mai încoace, după ce şi-a pus pe cap funcţia de preşedinte de ţară, i-a dispărut şuviţa; normal că de-atunci lui Băsescu i-a mai rămas pe cap şi o chelie, dar fără şuviţă, care, evident, nu mai avea loc de funcţie. Poate asta vă face să credeţi că mai sunt mulţi care nu au loc de funcţia de preşedinte a lui Băsescu, dar asta e o altă problemă pe care nu ne-am propus să o abordăm aici. Aici, însă, ne vom reaminti cum Băsescu i-a avut pe cap pe cei 322 ori l-a avut pe cap pe Tăriceanu (sau pe Tăriceanu l-a avut în coaste, ori în gât, ca pe un os de peşte?). În afară de diverse fesuri sau pălărioare pe care şi le punea când mergea la chermeze unde se costuma în ţăran (chiar, de ce era nevoie să se costumeze?), pe cap Băsescu şi-a mai pus ceva: şi l-a pus pe Boc. Deodată cu PSD-ul. Cel care i se părea lui Băsescu cel mai neastâmpărat a fost Nica, pe care l-a scuturat repede de pe cap aşa cum te scuturi vare de o gânganie care îţi ajunge pe pielea transpirată şi bătută de soare. Nici nu apucă Băsescu să-l dea pe Nica jos, că pe cap i se şi cocoţă coaliţia din Parlament. Pe care n-o recunoaşte. (E şi de înţeles că nu mai are omul chef să şi-o recunoască pe cap, la câte a avut el pe cap de-a lungul vieţii).
Poate vă întrebaţi de ce aceste rânduri? Din cauza pozei din imagine (şi aşa ajungem în actualitate). După câte-a avut omul pe cap, acum s-a ales şi cu Crin Antonescu pe capul său. O fi bine, o fi rău? Cert e că, cel puţin pe stâlp, Antonescu e pe capul lui Băsescu.
P.S. Să nu vă speriaţi de ochiul ăla care vă priveşte de pe stâlp, că pe ăla n-are cum să şi-l pună pe cap. Eventual pe celălalt?