Marian Oprea

Imaginile au fost filmate în 2010, în februarie şi aprilie.

“Am primit pe mail şi m-am gândit că v-ar putea interesa”. Cam aşa suna textul introductiv dintr-un mesaj primit prin e-mail de la cineva care s-a mai plimbat prin presă.
În acelaşi mesaj mai scia: “Uitaţi ce plătim noi din buzunare lunar. Iar pensionarii sunt sfătuiţi să apeleze la nepoţi dacă nu au bani. Mă întreb cum pot ajuta copii mici, sau cel mult de şcoală generală, nişte bătrâni”.
Ce mai încoace-ncolo, dacă vreţi să vedeţi cum arată un stat de plată la deputaţi (cel puţin aşa se susţinea în mesajul primit) pe luna martie , faceţi cu mouse-ul un CLICK AICI.

Când vezi bine că te afli pe buza prăpastiei, parcă abia atunci ceva din tine te face să îţi doreşti din ce în ce mai tare să te ajute cineva să faci un pas înainte. Ajungi la disperare când vezi că nu mai sunt şanse să apară cineva care să te scoată din neputinţa de a merge mai departe. Apoi, brusc, îţi aduci aminte că e democraţie şi începi să îţi strigi ajutorul cu ştampila, că de-aia au murit unii la Revoluţie, ca să îţi fie respectat dreptul de a fi masochist!
Speriat ca de dracu’ că baciul Dâmboviţean ar putea pune basca în cap Mioriţei, ţi-ai mânat turma de speranţe spre a da crezare baciului Marinar şi ai mers pe vâsla lui, uitând cu totul că, sub aceeaşi bască, pe care acum o acuza, dar mascată pe-atunci de faldurile portocalii aruncate în ochi pe post de „interesul pentru ţară o cere”, cei doi ciobani făceau dragoste prin Guvern, de mână, cârmuind haotic ţara înspre criza ce mijea din depărtare precum gheţarul de care până şi Titanicul s-a dat cu capul de ceasul morţii. Atunci ai uitat. Acum?
Ca într-un proces de anamneză prost aplicată nici măcar nu înţelegi să îţi aduci aminte ce ţi se întâmplă. Doar vezi că nu ţi se întâmplă ce ţi s-a promis că ţi se va întâmpla. Eu zic că-i bine, nu? Sau da? Păi ia să vedem!
Baciul Marinar (sau să-i zicem „cioban”? – că, semantic, cam tot aia e), vorbea de criză ca de Fata Morgana iar pe FMI îl vedea pierdut, peste ocean, în treaba lui. Şi pe când tu credeai cum îţi făcea baciul cu ochiul (cu oricare din ei, deşi nu-i acelaşi lucru), situaţia se schimbă ca la alba-neagra şi uite cum avem nevoie de o centură de siguranţă, o vrăjeală, acolo, care să prostească (po)pulimea, un ham pe care să ni-l tragem pe noi ca, în caz de accident, să nu murim din prima, ci să ne mai chinuim un pic. Cum adică? Ce accident?!? (Nu ţi-a picat fisa când trebuia, aşa-i?) Dacă nu e criză, de ce să ne lovim? Şi uite cum, dacă nu ţi-a picat fisa atunci, măcar ţi-a picat acum. În mână. Pe post de salar. Sau pensie.
Când baciul ţi-a spus de centură, nu te-ai prins că-i loc de accident. Şi văzând ciobanul că turma-i tot ca oile, proastă, a mânat-o cu căţelul, care asigura mioarele că pe piciorul de plai nu-i caz de micşorare a veniturilor şi că după dealul alegerilor e o pajişte verde, frumoasă, dar că musai turma trebuie condusă de acelaşi cioban. Deh, concepţie de şmenar: dacă dai de-un prost, parcă-i şi păcat de la Dumnezeu să nu-l fraiereşti. Şi turma a pus botul. În iarbă! (Doar nu se vede cât de mulţi au dat-o pe etno-botanice?). Şi, başca (deci „başca”, nu „basca”), a mai zis şi că prora a deviat de la izbirea cu criza şi că pericolul e aproape trecut (pentru cei care nu ştiau treburi de cultură generală de pe valurile vieţii, baciul Marinar părea să le spună, indirect, că prora-i mai în faţă şi pupa-m-ai în fund). Turma iar a crezut! Iar basca a venit abia apoi, când a fost cazul. Şi oricât ar fi zis Guţă doine de alegeri pe la televiziunile de manelişti, şi oricât ar fi schimbat baciul scaunul tv cu Cioacă şi Magda Ciumac , parcă mai era nevoie de un ac de siguranţă atârnat la rever: aşa se întâmplă că şi-a lăsat mâna să cadă pe Biblie. Mare domn! Deci cum să nu-l creadă oile, că doar era baciul lor? Dar şi berbecii!
Aproape de noaptea din vârful dealului, cei doi ciobani finalişti aveau emoţii. În timp ce unul ţopăia ca mutulică, celălalt, mult mai sigur pe sine şi mult mai evoluat pe scara manelelor care l-au promovat, se îndepărta cu paşi adânci în noaptea dinaintea zilei de mâine constatatând sec, războinic: „I-am ciuruit!”. Şi iar nu te-ai prins când îţi spunea în faţă că el era în război cu ceilalţi! Cine sunt ceilalţi?! Uită-te-n oglindă!
Acum, când s-a urcat în picioare pe ţară şi oile pasc liniştite în lesa FMI-ului, baciul poate scruta fondurile stânei din ce poziţie vrea şi poate doini după cum îi şade clopul. Iar când turma se face că nu înţelege, trimite căţelul să întoarcă oile înspre cum doineşte el. Chiar dacă doineşte fals şi oile se prind. Când vine FMI-ul şi zice că el n-a pus sârmă ghimpată pe lesă, iar iese căţelul la dres zerul şi la dat din gard în gard, deşi turma vede bine că pajiştea promisă nu-i decât pământ sterp cu iarbă uscată. Câţiva din turmă par să se fi prins că ei sunt, de fapt, cei ciuruiţi şi au început să behăie la căţel şi la cioban cu gurile lor de rai ce începuseră să pută a carii de la atâta bine promis. Şi par se fi prins şi că înainte au greşit când au decis să meargă înainte tot aşa, ca oile, după acelaşi păstor. Dar deja sunt în lesă şi noua Mioriţă urlă după un punct culminant. Până una-alta, însă, hai să nu uităm vorba aia care zice că dacă ţi-a plăcut să dai din c(i)ur, acum taci şi leagănă!

(Publicat în Ziarul 21, nr. 21(313) din 24 mai 2010)

Să nu fi fost Cătinaş atent?

E ca la ciclu: parcă şi anul trecut s-a nimerit ca de 9 mai să-nmuiem tastatura-n călimară în virtutea unui text de opinie despre 9 mai. Deci curat ciclu! Aşa că să nu mai pierdem noaptea cu poveşti şi să ne amintim că, pe lângă Valentine’s Day, de exemplu, mai avem şi 9 mai. O zi în care fie ne aducem aminte de Plevna, Griviţa, Vidin, fie tragem cu ochiul ruşilor bucuroşi de-a se fi ridicat la rangul de-a trage-o flegmă-ntre ochi Germaniei naziste, fie ne dăm peste cap de bucurie că avem şansa să ne plimbăm pe trotuare cu asfalt european, amenajate aproape acolo unde, pe vremuri, era buda din fundu’ curţii.
Apropo, scad veniturile de te sperii şi-o să murim de foame! Dar ce mai contează, când în suflet suntem cetăţeni europeni? Dacă ţara ne-o cere, deci să murim, căci pentru ea ne dăm sufletul! Ca bacteriile sau furnicile care se sacrifică doar ca celelalte – colonia – să meargă mai departe, să ne sacrificăm aşadar! Moartea trepăduşilor – care oricum sunt buni cel mult de momit cu bucate în campanii electorale şi de fraierit după – nu va fi în van dacă prin ea Videanu se va putea scobi-ntre dinţii de sub faţa roz tot cu o scobitoare încrustată cu diamante, în timp ce va gândi la trebile ţării râgâind, după ce a servit direct în gură nişte fudulii de berbec, de exemplu – că tot am auzit că era o fiţă la un moment dat (scuzaţi dacă nu-s la modă cu fiţele, că recesiunea ne face mai supli nu doar la fizic, ci şi la simţul pentru dezinteres). În plus, poate îşi va face milă Lenu’ a lu’ Udrea, din capu’ satului (de vacanţă), să ne aloce un necrolog comun, fără pixeli albaştri, pe site-ul ăla de 500 de milioane de euro.
Poate vă întrebaţi ce vină au pensionarii muribunzi care, în floarea vârstei fiind, aşteptau americanii şi-acum s-au trezit cu FMI. Aşa e, nu au nicio vină! Dar în plus li s-a pregătit o surpriză: sunt cetăţeni europeni. (Paranteză! La televizor tocmai este un sincron cu o doamnă care zice „Când a luat mandatul, domnul Băsescu a zis că o să trăim bine. Şi acum ce face? Ne bagă în mormânt?”. M-am uitat s-o văd. După fizionomie n-ai fi zis că-i botanistă, dar expresia feţei o trăda… Gata paranteza!) Şi cetăţeni europeni fiind pensionarii, trebuie să ştie că acest statut e adevărată mană cerească de care trebuie să se bucure şi să nu mai tot caute nod în papură Guvernului care, pentru binele ţării, nici măcar nu le mai explică de ce-i bagă-n mormânt cu zile, dar îi asigură că sunt printre cei aleşi.
Nefericiţi au ajuns să fie până şi putorile care toarnă copii pe bandă numai ca să trăiască din alocaţia lor. Ete, că li s-a înfundat! Asta ar fi cea mai fericită explicaţie de care se pot agăţa cei care s-au atins de alocaţia unui copil numai pentru că ei, mai maturi, au fost incapabili să găsească alte metode.
La fel, poate vă întrebaţi ce vină au doctorii că sunt bugetari? Dracu’ i-a pus să-şi rupă cerierii-n două studiind lucruri pe care un procent admirabil de cetăţeni – deci inclusiv politicieni – nu i-ar înţelege nici cu dicţionarul în faţă? ’Ce le-au trebuit lor facultăţi şi prostii când puteau să cânte manele şi făceau bani frumoşi în campania electorală pentru prezidenţiale? Deşi suspectaţi că ar fi oameni deştepţi, oare chiar aşa lipsă de anticipare să fi avut şi să nu-şi fi dat seama că va fi la modă să te conducă incompetenţii cu pretenţii de profesionişti?
De dascăli ce să mai zicem? Că într-o Românie cu pretenţii de ţară europeană ei au fost mutaţi în ultima bancă a clasei sociale numai ca să poată sta prostia cu fundul pe catedră şi cu spatele la tablă? Sau să fi fost sufocarea dascălilor o metodă subtilă de a duce la îndeplinire afirmaţia farului călăuzitor conform căreia şcoala românească scoate tâmpiţi?
Sau militarii… Ăştia la ce s-or mai fi gândit? Că urmează o carieră demnă de respect, şi patria îi va admira pentru sacrificiul la care s-au înscris cu amândouă mâinile? Sau au fost atât de limitaţi încât, în virtutea unui orgoliu dus la extrem, pentru ei a contat doar momentul ăla de maximă împlinire în care preşedintele ţării îi va felicita când se întorc din Afganistan îmbrăcaţi în sicriu? Ei bine, nici n-au visat ei că liderii unei ţări – pentru care o parte dintre ei chiar şi-au dat viaţa – le-au pregătit o surpriză şi mai mare: în drumul spre insuccesul final, pantoful strălucitor de politician îmbrăcat cu haine scumpe le va călca cu scrâşnet pe petliţe zâmbindu-le sfidător şi aducându-i la statutul de cetăţean european desconsiderat şi sancţionat la „soldă” din cauză că a fost găsit vinovat de incompetenţa altora. Sfidat, dar european.
2010 a fost declarat de Uniunea Europeană anul de combatere a sărăciei. Iar liderii României s-au conformat: să nu mai fie sărăcia asta în România, ci o sărăcie mai mare! Şi aşa, dovedind că nu s-au murdărit la gură de economie şi nici nu şi-au pătat manşetele albe cu politici sociale, bravii noştri conducători au găsit vinovaţii pentru propria lor incompetenţă: pensionarii, bugetarii, copiii şi infirmii. Amărâţii sunt cei care au adus ţara-n râpă şi ei trebuie să plătească pentru asta!
Stimaţi cetăţeni, cât dracu’ aţi crezut că ţine de foame pomana aia electorală? Aşa că dacă vă vine să vă daţi cu capul de pereţi, faceţi-o, că meritaţi, şi o faceţi pentru o cauză nobilă. Dacă e să muriţi de foame, nu ezitaţi, faceţi-o cu convingere, că e pentru binele altora! Numele vostru va rămâne de-a pururi pe buzele nepoţilor lor. Să nu ne sfiim, pentru că în veci istoria îşi va aduce aminte de noi ca fiind fraierii de ocazie găsiţi să plătească în timp ce România îşi va completa imaginea pe care o merită, aceea de naţiune cu martiri la mâna a doua: pensionari, copii şi infirmi! La mâna a doua, dar europeni!

(Publicat în Ziarul 21, nr. 19(311) din 10 mai 2010)

Din fericire, câteodată mai ai ocazia să dai o fugă, fie şi în interes de serviciu, la câte-o sindrofie unde să întâlneşti acei oameni despre care aproape că ai uitat. Oameni despre care mai-mai că ai ajuns să fii tentat să crezi că nu mai există. Suflete care credeai că au dezertat dintr-o lume mult prea murdară de nimicuri importante care se înghesuie să îţi guverneze spaţiul intim cu atâta îndârjire, încât te sufocă începând din cap.
Tumori flămânde pe creier (hotărâte să-ţi ia pradă gândurile), imaginile de fiecare zi se suprapun frenetic peste locul acela unde ştiai că, odată, îţi era sufletul. „Unde îşi ţin oamenii răi gândurile bune, care le-au murit?”, se întreba Iorga. Sunt dincolo, în spatele imaginilor care, mereu altele şi altele, nici măcar nu îşi mai găsesc o fărâmă de clipă în care să poată rămâne aceleaşi.
Palele de trecut sublim nici nu mai au loc să adie. Nu mai au obraz pe care să-l mângâie ca un vânt cald dintr-o dup-amiază de vară. Pentru că obrazul nu mai simte. Iar frunzele, printre care priveai lumina soarelui care inunda ochii cu bucurie, nu mai sunt.
Basmele spuse în serile în care, privind cerul senin, aveai convingerea că fiecare stea ţi se cuvine, au rătăcit prinţii şi prinţesele cu părul de aur departe, în alte poveşti pe care nu le mai înţelegi. În noapte nu mai chicoteşte nimeni în celălalt pătuţ, deoarece casa bunicii e demult praf de stele rătăcite dincolo de uitare.
Ochi blajini rătăciţi în prezent te privesc de peste tot ca o rugă fără speranţă în timp ce, ca o părere, sclipeşte în ei floarea vârstei pe care au trăit-o cândva. Ai vrea să te arunci în iarbă a ruşine şi neputinţă când simţi acei ochi aproape resemnaţi văzând fără să se uite cum plinul din tine se umple cu un gol pustiu.
Molima te cuprinde. Abia mai respiri. Vezi cu ochii minţii că şansele sunt din ce în ce mai mici. Nu vrei, dar eşti pregătit să cazi în abis. Închizi ochii şi auzi că e din ce în ce mai multă linişte şi din ce în ce mai întuneric. Vrei să mai arunci o ultimă privire de bun venit locului pe care înţelegi că îl părăseşti. Deschizi uşor ochii şi simţi cum printre gene ţi se strecoară căldura focului din sobă, aşa cum razele de soare se jucau vara, printre frunze, inundându-ţi ochii. Clipeşti obosit şi vocea bunicii se aude din ce în ce mai clar spunând povestea preferată. O pală de vânt cald îţi adie obrazul şi ştii că acela e locul în care vrei să fii. În lumea pe care o credeai pierdută, acolo unde sufletele oamenilor radiază; în lumea în care nu te simţi singur şi unde vezi că cei care treceau altădată trişti şi anoşti pe lângă tine, luminează. Ei luminau dintotdeauna, dar nu ai avut timp să-i vezi. Erai prea grăbit şi prea preocupat de lipsa de sine ca să vezi plinul celorlalţi şi, prin ei, plinul din tine. Un plin care n-a dispărut niciodată, care a fost dintotdeauna acolo. Doar că, între timp, erai preocupat să priveşti în altă parte, căutându-te oriunde altundeva, numai în tine nu.
Creatorul nu-şi părăseşte creaţia. “Se vor scula mulţi prooroci mincinoşi, şi vor înşela pe mulţi”. (Mat 24:11) “Mulţi îi vor urma în destrăbălările lor. Şi, din pricina lor, calea adevărului va fi vorbită de rău”. (2Pe 2:2) “Şi amăgea pe locuitorii pămîntului prin semnele, pe cari i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pămîntului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie şi trăia”. (Ap 13:14) “În lăcomia lor vor căuta ca, prin cuvîntări înşelătoare, să aibă un cîştig dela voi. Dar osînda îi paşte de multă vreme, şi pierzarea lor nu dormitează”. (2Pe 2:3)

(Publicat în Ziarul 21, nr. 17(309) din 26 aprilie 2010)

Dacă vreodată aveţi ocazia să staţi aşa, în faţă la un bloc unde s-a făcut o parcare de care am mai amintit în spaţiul public oferit de internet, eu zic să nu staţi. V-aş zice să vă aplecaţi, dar cine ştie…
Ba chiar nu v-aş zice să vă aplecaţi pentru că se vede şi din picioare… şi printre picioare… şi cum vreţi… Despre ce este vorba, de fapt? S-a făcut o parcare. Şi în parcare par să fi apărut noi canale. Nu le cereţi la furnizorul de televiziune prin cablu, că cel puţin un class =”xirtireh” href=”http://www.comunicatedepresa.ro/ canal /” title=”canal”>canal este gratis, aici! Adică un capac.
Marii meseriaşi ai asfaltărilor în batjocură insistă să prezinte la lume cel mai inutil capac de canal din zonă. Amenajat într-un stil aparte, capacul de canal inspiră prin prostia transpirată de arhitectul care i-a conceput poziţia. Mulţi ar avea convingerea că este de decor atâta timp cât de pe asfaltul din jur apa nu va curge niciodată în canalul căruia – vedeţi bine – i s-a pus capac. Dar… surpriză: ei au gândit că e util!!!
Altă surpriză: lucrările făcute cu ochii închişi ca să închidă gura la fraieri par să se înmulţească precum ciupercile după ploaie (oare poate pentru că primăvara plouă mai des decât iarna?!).
Ce nu e o surpriză, în sine, e faptul că atâta timp cât totul se reduce la simple observări, înjurături printre dinţi la colţul blocului sau nemulţumiri trăite de fiecare în parte de unul singur sau cel mult discutate la nivel de “ce glumă bună!”, fiecare merită ce i se întâmplă. Şi abia acum se întrevede o şansă: aceea că, în timp, fiecare va înţelege de ce e întotdeauna luat de fraier. Pentru că merită, deoarece prin lipsa sa de reacţie a arătat că poate fi luat de fraier.
Dacă o dată a mers, dacă a mers şi a doua oară, de ce nu ar merge şi în continuare? Şi merge… Deoarece umilinţa are multe feţe, printre care şi cea a unui tip de permisivitate: aceea de a lăsa să ţi se bage pe gât un lucru de mântuială – care ar putea fi fluturat la nevoie şi şnuruit ca mare realizare – fără să consideri asta o jignire.
Dacă un Dorel oarecare îţi dă o lopată de asfalt peste faţă e frumos să întorci şi celălalt obraz. Şi dacă primeşti şi a doua lopată, nu te mira, ci bucură-te, pentru că meriţi. De ce? De-aia: întorcând şi celălalt obraz, l-ai recunoscut pe Dorel ca Dumnezeul tău şi i-ai arătat că te supui religiei lui. Aşa că nu te mira când oricine cu un comportament de Dorel ţi se crede superior şi te tratează ca pe un supus umil pentru care un capac de canal e ca sfintele moaşte, nu ca un obiect de blasfemie.

Despre nevoia de apartenenţă am mai adus aminte pe la rubricile de opinie, ba chiar pe la această rubrică. Despre nevoia de indignare… nu cred. Cele două nevoi puse la un loc, însă, pot să dea rezultate dintre cele mai neaşteptate. Să mai amintim, oare, aici, şi de nevoia de sine ca element emblematic în mai largul „noi”? Mai vedem…
Până să mai vedem, am mai văzut, însă, şi un reportaj despre care se spunea că a fost difuzat de televiziunea naţională belgiană şi chiar avea formatul unei emisiuni şi însemnele unei televiziuni. Despre acelaşi reportaj se spunea că are două părţi. Una negativă şi una pozitivă. În film, un domn, belgianul David Warichet, s-a plimbat prin comunităţile de rromi din Turda , de unde au fost difuzate imagini. Reale, aşa cum sunt rromii, aşa cum trăiesc ei, aşa cum ştiu ei să se plângă şi să se lamenteze, cu hainele lor, mai multe sau mai puţine, fără pixeli albaştri. Cum spuneam, această primă parte de reportaj – reportaj care se susţine că a fost difuzat întreg de televiziunea belgiană anul trecut şi care ar fi contribuit la srângerea unor fonduri pentru rromii din Turda – a fost difuzată într-un cadru mai restrâns, oarecum, pe 8 aprilie, şi la Turda. Restrâns, dar văzut de reprezentanţi ai administraţiei locale şi mult prea puţină „opinie publică”. Pauză!…
Fără conotaţii interetnice, ci doar de dragul unei posibile explicaţii distractive (sau invers), Ion către Janos: „Bă, lua-v-ar dracu’, că voi l-aţi omorât pe Avram Iancu”. Janos: „Bine, mă, da’ asta o fost demul!”. Ion: „Nu contează! Io ieri am aflat”… Revenim din pauză….
Administraţia locală s-a autosesizat la nivel de „Ce-i asta?” pentru un film difuzat cu mai bine de o jumătate de an în urmă, în Belgia. Atitudinea sugera că cele văzute neagă implicarea administraţiei locale în ajutarea comunităţii rrome din Turda. Nu mai conta că în cealaltă parte inclusiv primarul dădea interviu şi explica sprijinirea comunităţii rrome, nu mai conta că reportajul, în ansamblu, era pozitiv, nu mai conta că versnisajul din Belgia n-ar fi fost vitregit – susţine inclusiv liderul rromilor, Berci – de prezenţa inclusiv a primarului Turzii. Noi asta am văzut acum, faţă de asta ne revoltăm. Şi ne revoltăm tare! Adică hai să oferim opiniei publice o dezminţiere despre un filmuleţ pe care nu că nu l-am văzut în întregime (ca să ne formăm o opinie cât mai completă şi să incriminăm cât mai corect ce e de incriminat), dar despre care nici opinia publică din Turda nu prea are habar că ce şi că cum. Nu contează, îl aducem noi în atenţie, cu explicaţiile noastre.
La un moment dat se spunea: considerând un lucru esenţial, restul devine nonsens. Concentrarea prea mult pe o pată neagră de pe un perete alb, te va face să susţii că peretele e negru atâta timp cât nu mai reuşeşti să vezi albul din cauza propriei concentrări, voite, pe pata neagră. Deh… Şeful serviciului de asistenţă socială s-a supărat că imaginile văzute îi neagă munca şi eforturile de ani de zile. Dacă ce s-a difuzat la Turda ar fi fost tot reportajul, s-a supărat pe bună dreptate. Dacă întreg reportajul scoate în evidenţă inclusiv munca serviciului pe care îl conduce, s-a cam pripit intrând cu capul înainte în valul de nemulţumire creat de imaginile difuzate. Consilierul local care a fost primul care voia un „drept la replică” (oare ăsta nu trebuia adresat televiziunii belgiene în septembrie, după vizionarea întregului material??) a părut şi primul revoltat. Cu toate acestea, a resuşit nişte precizări de nota 10 (ajungem imediat şi acolo). Inclusiv viceprimarul, pe lângă faptul că a găsit de cuviinţă să se arunce de bunăvoie în valurile sclipitoare ale unui protest ad-hoc a reuşit să îşi scoată capul de sub apă şi a pus degetul pe exact singurul reproş care li se poate aduce rromilor: delăsarea şi ridicarea acesteia la rang de cerşetorie.
Noi, ceilalţi, adică Mihaly Berci, am cam tăcut chitic într-un meci „doi la unu”, faţă în faţă cu vicele şi cu şeful de la Asistenţă socială.
Noi, revoltaţii, deşi ne-am zburlit la pata neagră de pe un perete care chiar poate fi alb dar n-am mai stat să îl vedem pentru a nu pierde ocazia de a ne zburli, am reuşit, totuşi, să marcăm nişte coşuri de trei puncte de toată frumuseţea. „Eu, ca tânăr, dacă vreau, nu pot să am facilităţi de plată la energia electrică, dar rromii pot, cu ajutorul administraţiei publice locale” spunea consilierul care s-a arătat cel dintâi revoltat. „Educaţia şi munca sunt cele care aduc respectul în societate” lăsa să se înţeleagă viceprimarul. De proiecte de zeci de mii de euro adresate, cu preponderenţă rromilor amintea şeful serviciului de asistenţă socială. Toate acestea, însă, privite mai atent, duc, într-adevăr, la discriminare. Dar la o discriminare pozitivă! Cu toate acestea, sintagma „discriminare pozitivă” pare să nu facă parte din vocabularul reprezentanţilor rromilor. Delăsarea şi lamentaţia utilizate dibaci ca unelte de cerşetorie sunt mai comode decât un dram de recunoaştere măcar a uşoare nuanţe din această discriminare pozitivă.
După ce am înţeles cum se pune carul înintea boilor, după ce ne-am obişnuit cât de comod e pentru unii să stea pe spate , relaxaţi, şi să se bronzeze la umbra lui „Ce ne daţi?”, noi, ăştia, sinele care ne dorim emblematici în mai largul „noi”, a cui imagine o apărăm când am sărit să apărăm imaginea despre care s-ar putea să nu fie nevoie să o apărăm, dar noi am zis să nu pierdem ocazia, că cine ştie?

(Publicat în Ziarul 21, nr. 15(307) din 12 aprilie 2010)