Jocul

Articol publicat in: Mass-media


În lumea în care tr?im, dar mai ales în limba în care vorbim este un cuvânt: joc (articulat, „jocul”). F?r? nicio trimitere înspre poante gen „care e femininul pentru «colac» sau «pu?»?” amintim c? mai este înc? un cuvânt în aceea?i limb? pe care o vorbim: joac?. Totu?i, aici poate fi diferen?a.
Foarte pe scurt vom face o referire la o limb? str?in? – engleza – pentru a sugera mai bine aspectul de observat, tocmai pentru c? distinc?ia este mai evident?. Deocamdat? e mai comod exemplul din limba englez? nu pentru c? este cel mai sugestiv (poate în alte limbi contrastul e mai puternic), îns? e cel pu?in mai evident decât în limba român?. A?adar, în limba englez? exist? dou? cuvinte care, într-o traducere cvasi-rudimentar? ?i rapid?, ar duce spre acela?i cuvânt în române?te. Primul este „play” mai cunoscut ca verb (a juca, a se juca sau chiar a cânta la un instrument), al doilea fiind „game”, mai cunoscut ca substantiv (joc). Distinc?ia sensibil? (dar u?or mai pregnant? semantic în englez? decât în române?te) este c? „play” duce cu gândul la dimensiunea ludic?, la jocul nevinovat, din inocen?a copil?riei, în timp ce „game” se refer? la un joc mai „matur”, la jocul cu reguli, oarecum limitat de acestea ?i care solicit? responsabilitatea juc?torului ca actant care, odat? implicat în joc, trebuie s? respecte regulile. Dac? pentru primul caz putem exemplifica printr-un copil care se joac? de unul singur cu juc?riile lui în deplina sa libertate de copil, pentru cel din urm? caz putem s? d?m exemplu jocul de fotbal, sau jocul de c?r?i, unde, o condi?ie a desf??ur?rii jocului o constituie regulile de respectat, unde jocul însu?i exist? prin regulile pe care le impune. Transpunând, cumva, cu o scurt? referire la termenii din limba român?, acept?m c? în cazul copilului e vorba de joac?, în timp ce în cazul fotbalului e vorba de joc.
Dac? e s? trecem într-o alt? zon? – nu c? ne-am pricepe – este cert c? halucina?iile ar fi cauzate, ca prim nivel de explicare-în?elegere, de o intersec?ie a imaginarului, a irealului existent în mintea cuiva, cu realul în care acel cineva tr?ie?te. Incapacitatea cuiva de a distinge între real ?i ireal, între real ?i imaginar îl face pe acel cineva s? fie v?zut de c?tre semenii din realul în care tr?ie?te, ca persoan? care halucineaz?. În cazul în care accept?m c? pentru o fiin?? (uman?) tr?irea s-ar putea defini prin reac?iile fiin?ei asupra mediului în care exist?, prin r?spunsul fiin?ei la stimulii percepu?i de aceasta, dac? întindem pu?in am putea spune c? nu exist? oameni nebuni, ci doar oameni care reac?ioneaz? la stimuli . Numai c? în cazul lor, „stimulii” provin ?i din propriul imaginar. Bine, dar hai s? nu o lu?m chiar pe ar?tur?…
Chiar dac? cele dou? premise – jocul ?i halucina?iile – puse, deocamdat?, la un loc – par distincte, surpriza apare acolo unde se pot identifica u?oare similitudini, mai precis în zona în care una ajut? la în?elegerea celeilalte pentru o mai bun? viziune de ansamblu asupra unor fenomene care par, la prima vedere, inexplicabile. Concret, la fel ca în cazul halucina?iilor cauzate de intersec?ia dintre real ?i imaginar, ?i în cazul în care jocul se intersecteaz? cu joaca, anumite zone de penumbr? pot lua dimensiuni de „halucina?ii”.
Când copiii se joac? de-a orice, a?i observat, cumva, c? ei se refer? la propriul personaj folosind imperfectul verbului „a fi”? Mereu spun „eu eram poli?istul”, „tu erai ho?ul”, sau „eu eram cowboy-ul” etc. E interesant c?, pentru a se transpune într-un univers al lor, în care se joac?, folosesc imperfectul – care define?te o ac?iune simultan? cu o alt? ac?iune din trecut, îns? una neterminat? (?i, de aceea poate, continu?, peren?) – ?i nu folosesc, de exemplu mai mult ca perfectul (eu am fost) – care define?te o ac?iune început? ?i terminat? în trecut (deci de care te „dezlipe?ti” ?i cu care „nu mai ai nimic în comun”) – dar nu folosesc nici indicativul prezent („eu sunt”) care ar p?rea prea „real” ?i, poate, ar fura din fantezia faptului de a te juca de-a ceva. E interesant cum, oarecum instinctiv, copiii se transpun, prin modalitatea de expresie, într-o alt? realitate nici prea-prea, nici foarte-foarte, pe care o men?in în acea zon? sensibil? (?i se men?in implicit pe ei în acea realitate în timp ce se joac?) prin, iar??i, tocmai modalitatea de-a se exprima.
Transpunerea într-o alt? realitate ca „obicei” din copil?rie urm?re?te individul pe parcursul vie?ii ?i este sesizabil? de c?tre ceilal?i indivizi prin expresii gen „te dai mare”, identificând, a?adar, o eventual? transpunere într-o realitate menit? s? favorizeze individul care se transpune, dar care pare s? nu-i fie caracteristic?.
Poate acum, exist? ?i o alt? perspectiv? care mai ajut? pu?in la a în?elege ce se întâmpl? pe ici, pe colo. Putem în?elege de ce unele persoane doar „se dau” mini?tri în loc s? fie mini?tri, de ce unii politicieni ajun?i în diferite func?ii încep s? cread? c? li se cuvine chiar totul. Poate de aceea, pentru c? „halucina?iile” din sistemul social apar când persoane factori de decizie – ale c?ror hot?râri afecteaz? comunit??i mai mari sau mai mici de oameni – se transpun: „ s? zicem c? eu eram factor de decizie” în loc de „eu sunt factor de decizie cu toate responsabilit??ile pe care le implic? acest statut” na?te erori în sistem pentru c? – da! – ei se joac? de-a jocul în loc s? joace efectiv jocul, cu toate regulile lui.
Apropo, f?r? leg?tur? cu cele de mai sus, ?tie cineva oare cum de a ap?rut fabula „Boul ?i vi?elul?”… Nimeni?…

(Publicat în Ziarul 21, nr. 10(303) din 8 martie 2010 )


Leave a Reply

(insereaza codul din stanga)
Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X