Marian Oprea

Mai demult, dar nu mai demult de săptămâna trecută, lucrurile păreau ceva mai altfel în ceea ce priveşte covorul de nea, care, de data aceea, lipsea cam cu desăvârşire; cel puţin prin zona noastră. Şi pe când nu era nea, pe când – de-acum – fostul restaurant Baril îşi vedea sfârşitul oglindit în lama buldozerelor, sub neaua care ar fi putut să fie era cam ceea ce este şi acum, doar că nu se prea vede: pământ. Dar nu numai. Dar mai ce?



Păi mai era şi o campanie de colectare pe unde se nimerea a pet-urilor. Numai că nu orice pet-uri, ci cele de băuturi cu un gram de alcool în sânge. Aşa că, privind la imensa groapă de gunoi ce devenise malul Arieşului (sau invers?), văzând cum stăteau, ele, pet-urile, aşa, ce ne vine în minte? Normal că un gând ecologic, ceva, ca să fim în trend: oare cine ar fi putut să le arunce aşa, cu nepăsare? Şi atunci revelaţia s-a produs: ei. Bine, bine – veţi spune – dar cine sunt ei? Păi ei sunt! Adică alcoolicii anonimi. De câte ori aţi auzit de alcoolicii anonimi şi nu ştiaţi cine sunt?! Ei bine, acuma ştiţi: ei. Adică nu-i ştiţi, că altfel n-ar mai fi anonimi. Dar ei sunt.
Deci nu era suficient că până mai deunăzi alcoolicii anonimi erau cei care se îmbătau ca porcul şi plecau fără să plătească, de nu-i mai găsea nimeni rămânând, astfel, anonimi, iată cum noţiunea s-a mai lărgit. Că veni vorba de noţiuni, nu o să amintim aici de gen proxim şi diferenţă specifică, pentru că ar fi prea anost, în comparaţie cu o fotografie-bonus, făcută mai anul trecut, prin toamnă.

Poza bonus:

P. S. Apropo de poza-bonus, sperăm că nu e cazul aici să să mai dăm un rând de discuţii gen drept la imagine, domeniu public sau altele similare, pentru că atunci domnul din imagine ar fi trebuit să doarmă acasă, nu să sforăie printre păpădii.

Sau măcar există cel puţin două minuni, de are am auzit, pe lumea maneliştilor. Dacă una e mai veche, pe nume Adi, una e mai nou, mai fragedă, mai mică, pe nume Babi. Da, da, Babi Minune. Şi, nu ştiu de ce, parcă simt aşa, pe la şale, cum vă închipuiţi că Babi Minune nu cântă rock progresiv, nu? Deci nu m-am înşelat.
Aşa că, până una alta, din ciclul „ce-am pierdut şi n-am avut”, vă prezentăm un concert pe care nu l-am văzut. Mai precis, pe o foaie, nu doar în frig ci şi în alb-negru, trona imaginea unui copil pe un copac, exact aşa cum se vede în imaginea de pe – aţi ghicit! – copac. Prima impresie a fost că ăla micu’ s-o fi pierdut şi a fost dat dispărut, de-aia-i apare chipul pe copac. Dar faptul că unii dintre noi mai poartă şi ochelari nu e el prost degeaba, motiv pentru care abia de mai aproape era evident că era vorba de un concert.
Ca să nu vă ţinem în suspans, precizăm că numitul Club Salina dădea concert la toată lumea. Iar vedeta concertului era vedetuţa ăsta mic de am crezut că s-a pierdut de părinţi prin vreun supermarket. Ce nu am înţeles, însă, a fost altceva. Pe „afiş” scria că respectivul club prezintă, sâmbătă, 23 ianuarie, începând cu orele 22 concert. Pân-aici, ok. Mai jos, însă, scria că acel concert începe la ora 23.40. Deci pe lângă că ăla mic nu s-a pierdut, măcar stă seara până târziu… Pardon… Adică pe lângă că una scrie mai sus, alta scrie mai jos.
Ce să mai înţelegem? Că începând de la ora 22 clubul tot prezintă la concertul ăla preţ de o oră şi 40 de minute până când concertul începe efectiv? Poate că nu. Dar mai ştii, că doar există minuni pe lume…

Încă de la început ne cerem scuze celor care o să ne asculte… Stai, asta era dintr-o piesă! Reluăm: de la început ne cerem scuze că nu am avut bani încât să ne luăm un aparat foto cu teledon, ci doar un amărât de telefon cu aparat foto care se teme de lumina ne-lumină, cum e cea din Kaufland şi nu face faţă neoanelor. Oricum, menţionăm că ne-am străduit să focalizăm cu mâna, dacă altfel nu s-a putut.
Vă rugăm să nu ne întrebaţi la ce ne-au trebuit tampoane, că nu ne-au trebuit! Doar că am trecut prin zonă, cu plictiseala coadă după noi. Şi trecând, aşa, ce vedem? Adică exact ceea ce ar vedea orice bărbat cu gândul la tampoane: că bucăţile nu sunt întotdeauna exact ceea ce par a fi. Mai precis, că una scria pe eticheta de la raft şi alta pe produsul la care se referea eticheta (cumva ca în faza cu pixelul albastru: vai, dar nu e ceea ce vezi. Păi nici nu!!).
Dacă e să ne luăm după etichetă, preţul de 4,39 de lei se referă la absorbantele Everbel Sensitive care sunt câte 10 bucăţi în pachet (asta cu zece bucăţi îmi aminteşte de simpaticul care a câştigat 52 de miliarde la Bingo, că şi el, parcă tot zece bucăţi voia). Ei bine, produsul de pe raft cu numele de marcă Everbel, modelul Sensitive (pentru cititorii mai vechi e ca şi Dacia 1310 TX sau Dacia CN) conţine – „su’priză”!!! – doar opt bucăţi! Adică vine clientul (mai degrabă clienta, deşi nu ştii peste cine poate pica pocinogul), se uită la etichetă, vede 10 bucăţi la 4,39 lei şi, ca omul în criză, zice că e mai rentabil decât o altă variantă posibilă. Problema e abia după ce se prinde (se întâmplă, de obicei, după ce plăteşti) şi e taman în sacoşă, mai exact inscripţionată pe pachet: 8 bucăţi şi nu zece. Dar ce să mai faci? Ai plătit, gata!
Şi să-ţi mai vină ciclul?

După ce am mai postat un filmuleţ despre cum se ia ţeapă, se pare că am putea face un serial. De data aceasta, nu exista niciun fel de preţ pe ambalaj, doar un cod de bare “original”. La scanner (unde codul de bare de pe unul din ambalaje nu vrea nici de-a dracu’ să dea vreo informaţie despre preţ), preţul e de 2,99 lei. De data asta nu am mai mers cu produsul până la casă, dar cu siguranţă ar fi fost vala bil preţul de la scanner. Dacă ar fi fost să luăm de bună informaţia de la “reducere”, putem continua să credem că, în continuare Kaufland Turda fraiereşte clienţii prin informaţii false prezentate la raft.
Să nu uităm, totuşi, un aspect important: escrocheriile ţin pentru că întotdeauna există fraierii care să le întreţină prin lipsa lor de reacţie.
Între timp, Kaufland minte clienţii şi trăieşte pe naivitatea lor.

Nici mersul cu autobuzul nu mai e ce-a fost. De exemplu, un model de siguranţă, extinctorul, este bine aşezat şi bine ancorat la voia întâmplării între două scaune. Poate-poate mai foloseşte ca armă albă pentru disputa dintre vreo doi călători mai înverşunaţi în explicarea conceptelor de fiinţă şi neant la preţ de bilet.

Şi nu orice tip de clubbing, ci unul d-ăla sănătos, de basculantă, şi în maieu de plastic. Mă rog, clubbing de autobuz, dar pentru unii cam tot aia e.
Despre poză nu mai vorbim, că e clară. Adică putea fi şi mai clară, dar momentan ideea e că, din respect pentru ce s-a întâmplat, am fotografiat exact fundul autobuzului, şi asta pentru a ne înscrie, inconştient, în atitudinea „pe la spate” indusă anterior.
Ca să nu vă mai ţinem în caniculă, vă spunem că miercurea trecută, pe la prânz, am avut treabă printr-un autobuz care mergea spre centru; iar dacă aveam acelaşi drum, de ce să nu mergem împreună? Şi cum altfel nu se putea, „împreună” îl implica şi pe şoferul autobuzului. Cărui şofer, îi plăcea muzica. Şi nu orice muzică, ci doar cea care îi plăcea lui. Iar partea puţintel nasoală, era că şoferul avea oareşceva player de muzică; partea nasoală, era că avea montate boxe prin autobuz; partea cea mai nasoală, era că scula de muzică avea buton de volum, în timp ce culmea situaţiei era că butonul de volum era controlat de şofer.
Aşa se face că am ascultat vreo trei capete de piese (melodii), care mai de care mai de jale, mai de înstrăinare, cu iubitul plecat, sufletul golit, nepus nimic în loc… jale mare, ce mai. Un adevărat recital de august despre cât de perversă este viaţa asta şi despre iubiri sfâşiate în acorduri de manele, recital care era exact ceea ce lipsea dintre pensionarii din autobuz (plus cei câţiva de alte vârste). Aşa că toţi pasagerii era fericiţi, frate, că discotecă de manele gratis în autobuz nu prinzi în fiecare zi sau oriunde, numai când e de serviciu şoferul de pe CJ-02-HTR.
Putem înţelege că gusturile nu se discută, dar bunul simţ spune că nici nu se impun altora. Putem înţelege că în autobuz e ca la bloc – trebuie să îţi suporţi vecinii – dar nu când aceştia exagerează. Pentru că, de exemplu, cum s-ar fi simţit şoferul, aşa manelist cum era, dacă vreo pensionară ce umbla cu cadru s-ar fi apropiat de cuşcubeta aia a lui de şofer şi îi băga – de la vreun casetofon ce-l ţinea pe cadru, evident – un AC/DC de-i sărea şoferului schimbătorul de viteze în treapta inferioară? Că de-aia zic: Beethoven, 50Cent, Gorillaz, Kenny Rogers sau Pink Martini cred că l-ar fi lăsat pe şoferul DJ cam interzis. Aşa că dl. şofer, dacă oricum ştii că nu-i poţi mulţumi pe toţi călătorii, nu te mulţumi mulţumindu-te doar pe tine însuţi. Cel mult limitează-te la a-ţi face meseria.
Fragmente din fragmentele pieselor din autobuz, ceva mai jos. Ne cerem scuze pentru depărtarea boxei, pentru înregistrarea audio cu telefonul mobil etc., motiv pentru care calitatea e cam cu zgomot de fond. Cel obositor.